Acest blog s-a așteptat a fi scris mai mult de 20 de ani…Niciodată nu a fost momentul încă potrivit, iar astăzi m-am gândit că probabil nici nu va fi vreodată, de aceea – mai bine să-l scriu, căci nu e bine de lăsat pe mâine, când mâine poate să nu vină.
Dimineață m-am trezit cu un gând: deja am trăit mai mult de jumătate de viață fără Alexandru. Iar Alexandru a fost unicul meu frate. Frate cum nu va mai exista, cel puțin pentru mine. Urăsc cu toată puterea acestui verb ziua care mi l-a luat, acum 21 de ani.
Din ziua când am venit pe lume, am fost scăldată în dragostea și grija lui de frate. Nu preamăresc deloc spunând aceste cuvinte, căci cu acest sentiment am pășit pe pământ toți 19 ani ai mei, până mi l-a luat Dumnezeu.
În copilărie, toată lumea mea se învârtea în jurul lui – oriunde mergeam, orice făceam, orice învățam să zic sau să fac. El era acel ghid prezent și când nu era de față. Părerea lui despre mine era cea mai importantă, căci vroiam să cresc așa ca el să fie mândru de mine.
Lecții de viață am avut multe, mi le tot dăruie în continuare Dumnezeu, dar iată lecții de bunătate, dragoste, demnitate și omenie – cele mai bune au fost ale fratelui. El considera că bunătate sau omenie prea multă nu poate fi și dăruia încredere oamenilor chiar și acolo unde eu eram sceptică sau temătoare. Nu a avut dreptate aici mereu,deseori eram eu cu dreptatea, iar el se mira “de unde așa mititică și pricep așa bine în oameni.”
Lecții de dragoste – de oameni și de țară, de istorie și neam – mi-a dat cu nemiluita. El era mereu pentru dreptate, cred ca i-am moștenit trăsătura tare bine. Nedreptatea îl durea tare mult. Nu am să uit cât de tulburat venise într-o zi de la serviciu. Cînd l-am întrebat ce a pățit, a spus că fusese un accident rutier, iar medicii care veniseră cu ambulanța nu vroiau să ia decedatul în mașină ca să nu se murdărească de sânge…A ajutat el la mutat trupul, iar încărcătura aceea emoțională o simțea ca pe o durere fizică.
Lecțiile despre demnitate erau tare inspiraționale, sincer zic. Mă șlefuise să cresc ca fetele care îi plăceau lui. Iar eu ascultam cu atenție și îmi făceam griji că nu voi crește la nivelul așteptărilor lui. Păcat că nu au și fetele mele un frate mai mare, astfel li s-ar zice că “atunci când treci tu pe alături, trebuie să li se facă la băieți nod în gât.” Asta e una dintre frazele lui, memorizate de mine.
Cu stima de sine probleme nu am avut: fratele mereu mă lăuda prietenilor săi, mai îndeosebi când veneau în vizită, iar ei se simțeau îndemnați să-și laude și ei surorile. Nu-i așa, Sergiu?
Despre băieți și fete, stăteam la secrete noaptea târziu, pe întuneric, ne dădeam unul altuia sfaturi de viață… De aceea lipsa lui acută am simtit-o imediat! Eram apropiați și, așa cum el îmi povestea multe, eram încurajată să povestesc și eu. Băieții candidați să mă curteze treceau interviul la el, nu era deloc simplu și nu toți îl treceau. Unii îl treceau, dar simțeau după că nu fac față… Mor de râs când îmi amintesc! Cert e faptul că după plecarea lui procedura s-a schimbat și eu nu m-am mai simtit în siguranță. Unicul interviu era propria mea judecată.
Dar să mă întorc la ziua de 1 iunie 2003. M-am trezit de la gălăgie și nu înțelegeam ce se întâmpla în ograda noastră. Cu o săptămână înainte de asta îl înmormântasem pe tata, și eu am plâns atunci în bratele lui Alexandru, iar el mă liniștea că totul va fi bine, că vom trece peste asta împreună. Însă împreună a durat doar o săptămână.
Am ieșit la ușă să văd de ce e gălăgie. Mama plângea asezată afară, iar în jurul ei erau niște vecine și rude. O mătușă a alergat spre mine și m-a luat repede în casă. Am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a zis că trebuie să fiu tare, căci “Sașa a decedat în accident”. Am zis “Nuuuuuu”, și am leșinat. Când m-am trezit, am alergat afară. Am întors privirea spre poartă și l-am văzut pe prietenul fratelui cel mai bun, Ștefan. Stătea așezat cu fundul pe mașina sa și plângea și el. Am alergat la el și l-am implorat să îmi spună că nu era adevărat. El mi-a zis: “Am fost la locul accidentului și era el. Sașa a decedat.”
Nu știu ce a mai urmat, dar țin minte că Ștefan m-a dus la farmacie să luăm niște medicamente – niște sedative. Nici nu țin minte câte săptămâni sau luni am stat pe medicamente. În dimineața aceea, venise vecina noastră, care e soră medicală în sat, și o luase pe mama cu binișorul, chipurile un vaccin, și i-a pus niște injecții înainte de a-i da marea noutate ce avea să ne schimbe viețile amândurora.
Tot în acea zi de 1 iunie, după amiază, o sunasem pe Cristina, verișoara mea, să o anunț că nu mai vin la niciun examen, că nu vreau examene, facultate sau altceva. Când i-am dat noutatea la telefon, fără menajamente, Cristina doar a gemut în telefon și a aruncat receptorul. Cu o săptămână înainte, exact așa îi dădusem vestea despre tata, și ea atunci s-a grăbit să vină să îmi fie alături. Acum, cu fratele, ea știa că era deja mult prea mult pentru mine, pentru sufletul meu de copil, mai ales că ea știa cât de tare îmi iubeam eu fratele. A doua zi începeau examenele și aveam primul examen de bacalaureat.
De câte ori îmi amintesc de propriile examene de bacalaureat, îi sfătuiesc pe elevii mei să nu aștepte pentru a îngrășa porcul în ajun, căci ajunul poate fi imprevizibil, multe se pot întâmpla și nu mai pot nici revizui, nu încă să învețe înainte de examene. Nu țin minte cum și cine, dar cert este faptul că m-au convins sa merg la examene, pentru că fratele nu ar fi bucuros să mă vadă că rămân în urmă de alții, că nu merg la facultate, la Limbi Străine, așa cum mă sfătuise el. Am mers, am luat note bune, am dat și examene de admitere la facultate, am luat și o bursă.
L-am îngropat pe 3 iunie, de ziua de naștere a prietenei mele de copilărie Elena, iar în ajun de înmormântare îmi spuneau povești să mă adoarmă (și le mulțumesc oamenilor dragi care au avut atâta răbdare cu mine), căci nici medicamentele nu mă luau, iar a doua zi ne aștepta, pe mine și pe mama, o zi tare grea. Nu țin minte ziua înmormântării. S-a rupt pelicula. Mă simțeam atât de singură, vitrejită de soartă, că nu înțelegeam cum aveam să trăiesc eu după, pentru ce.
Exact așa simțea și mama, doar că la ea a fost și mai dureros. Ea își pierduse nu doar soțul, dar și copilul, iar pentru o mamă nu există durere mai mare pe lume.
Lunile de vară care au urmat au fost negre, pe dinăuntru și pe dinafară. Pășeam pe drum, și eu și mama, ca niște extratereștri, de care lumea se temea (sau poate se temea că nu știau ce să ne zică?!).
Venise toamna, eu începusem facultatea, iar lacrimile mele nu se mai opreau. Plângeam aproape nonstop, profesorii la universitate la început întrebau, dar mai apoi încetaseră a întreba, căci deja știau de ce plângeam. Cel mai greu îi era Cristinei cu mine, căci trăiam împreună în oraș, și serile erau jalnice: plângeam până nu mai puteam, plângeam până Cristina nu mai știa ce să facă cu mine, se ascundea în baie și o suna pe Elena, prietena mea, să vină să facă ceva cu mine să mă oprească din plâns. Și Elena lăsa tot și venea, din celălalt capăt al orașului. Nu mai știu ce vorbea cu mine, dar știa cum să mă oprească. Ceilalți nu aveau acest talent, mulți cedau și plecau de lângă mine. Așa a fost primul an fără el, apoi încetul cu încetul am învățat a gândi și vorbi despre el fără a plânge (aproape).
Anii au urmat, iar eu uram să ies din casă fără el, să văd lume (sau mai ales să mă vadă) fără el.
Tot în vara lui 2003 am decis să fac cursuri de șoferie, căci așa mă sfătuia Alexandru să fac imediat după examene. Mă ghidase tot un prieten bun de-al lui. Iar cînd am mers să trec examenul medical, eram la casierie la spitalul din Orhei, spunând numele de familie și tocmai trecea pe alături un medic. S-a uitat la mine și m-a întrebat: “Buzu din Peresecina? Pe Alexandru Buzu îl cunoști?” I-am răspuns că era fratele meu. El mi-a zis ca a recunoscut aceeași ochi ca ai fratelui, și îl cunoștea bine căci lucraseră în echipă. M-a luat și m-a ghidat cum să trec examenul medical. Am ieșit afară și m-am gândit că fratele tare bine mă veghea de sus.
Prezența fratelui am simțit-o în foarte multe situații, încă o mai simt.
Doar că deloc în vis nu îmi apare, rar visez și nu țin minte visele. Un singur vis în culori am avut despre el în februarie 2004 și mă voi hrăni cu acel vis întreaga viață. Cînd l-am visat atunci, am sunat toată lumea apropiată a doua zi să le povestesc…Despre acel vis – un alt articol voi scrie pe blog.
Azi dimineață m-a sunat Ion Busuioc, un amic bun de-al fratelui. Credeam că suna din România, dar el de fapt este în Spania. Mai exact, Ion in aceste săptămâni este în pelerinaj spre Santiago de Compostela, pe asa-zisul drum Camino de Santiago. Ion a pornit din Saint Jean Pied de Port, Franța, și deja are străbătute sute de kilometri, iar azi seara a zis ca mai are numai 38 kilometri până la destinație. Camino de Santiago este un drum de pelerinaj creștin născut în sec.XI și cumva punctul final, la mormântul lui Sfântul Iacob, era considerat în acele timpuri capătul lumii (cunoscute atunci). Drumul are in jur de 800 km. Ce l-a făcut pe Ion să meargă pe acest drum nu știu, dar este admirabil cum își pune la încercare rezistența fizică și morală. Mi-a povestit ca ziua 6, cînd era deja într-o stare de oboseală supraomenească, Ion avuse un dialog cu Valeriu, un alt prieten decedat, în care l-a întrebat despre Alexandru. Detaliile date de Ion mi-au dat fiori, dar ambii am fost de acord că acest delir l-a avut probabil din cauza că se gândise mult la ziua de azi și la Alexandru. In noaptea când a decedat fratele meu, Ion tot avuse un vis straniu, cu cei implicați în accident. Visele uneori ne șoptesc…
Îl aștept pe Ion acasă să povestească mai multe despre pelerinajul său din Franța în Spania, străbătând Pirineii și întâlnind lume din diferite țări în calea sa spre ocean.
Cel mai mult mă bucur să văd că prietenii lui nu îl uită, îi unește amintiri dragi pentru o viață cu fratele meu. Au pierdut și ei un prieten în acea zi.
Câtă durere a fost la noi în acea zi de 1 iunie 2003, o colegă de clasă mi-a zis că “plângeau și pietrele de jale”.
Ziua de 1 iunie prezintă o încărcare emoțională mult prea mare pentru mine. Este o dată cu însemnătate multiplă. Atunci cînd crezusem că Dumnezeu îmi șoptea unele mesaje, eu de fapt le-am interpretat invers, despre apariția oamenilor în viața mea. Mai mulți ani m-am simțit obligată să ascund cum simt în această zi, dar deja nu mai este cazul.
În primul an, i-am scris poezii, niște poezii de tare proastă calitate (ca și acest articol pe blog, de fapt), însă pentru mine scrierea lor avea un efect de catharsis. După acel an, nu am mai putut scrie poezii deloc, am încetat a scrie vers în general.
Am avut atâtea gânduri, aș fi dorit să fiu pusă la încercări grele ca să îl pot întoarce înapoi. Mă gândeam că, asemeni lui Orfeu, care putea să și-o reînvie pe soția sa Euridice, cu condiția de a nu întoarce capul până nu iese din purgatoriu, astfel aș fi putut să fiu și eu supusă încercărilor. Eram sigură că aș fi învins orice, doar că eu nu trăiesc deloc în mitologie…
Ce m-a învățat moartea fratelui? Oare poate moartea învăța ceva? Poate absența unei persoane dragi să ne învețe ceva? Eu știu că nu vreau “să fiu puternică”, eu vreau să plâng în brațele lui ca un copil, atunci când mi-e greu, să mă aline și să îmi spună că va fi bine.
Dar o trăsătură nouă în firea mea a adus moartea lui cu siguranță: atunci când simt că încep să mă atașez de o persoană și îmi e dragă, mă tem că o voi pierde așa cum mi-am pierdut fratele. Mă panichează gândul și mă străduiesc să îl alung.
Eu știu un lucru cu certitudine: Alexandru nu a vrut să plece deloc de lângă noi. Iar cei care vor să plece, drum bun – după ei nici nu trebuie să plâng.
Dumnezeu mă vede și îmi aduce multă lume bună în viață. Nu puține ori îl caut pe El cu privirea prin mulțime, iar evenimente din viața mea îi povestesc în gând, și el mă aude.
Copiii mei, care mi-s mai dragi ca orice pe lume, sărbătoresc Ziua Copilului, doar că eu sărbătoresc mai puțin decât ele și ele înțeleg de ce.
Pentru mine Ziua Copilului a desemnat sfârșitul copilăriei mele.
Ce bine-ar fi să nu se sfârșească niciodată primăvara…
1 iunie 2024
micuța englezoaică 
Beautifully written. I wish I had known him.