‘The Whisperers’ by Orlando Figes

19 Aug

whisperers figes

The book ‘The Whisperers’ got to me by mere chance, being sent by a historian who has the same views upon Russia and what it did and does to the World as I do. Being a child, raised in the Soviet times, I grew up with real-life stories, told by my grandmother and other older relatives, about ‘those times’… The presented book is a big collection of such stories, and it is easy to understand what a hard work it was to gather them all, to dive into the hidden reality of Stalin’s Russia. And if some people might find it incredible, we, the people of Soviet countries, understand completely the harsh and destructive reality our parents/grandparents lived in.

And if my first thought was, as usual, to collect several quotes from the book, to add them to this review, then in the reading process I understood I wanted to write quotations from every single page, because all the book contains valuable information that I want the world to know. Thus, I decided that some excerpts from the Introduction would do.

‘‘The Whisperers’ reveals the hidden histories of many families that together illuminate, as never before, the inner world of ordinary Soviet citizens living under Stalin’s tyranny. Many books describe the externals of the Terror – the arrests and trials, enslavements and killings of the Gulag – but The Whisperers is the first to explore in depth its influence on personal and family life. How did the Soviet people live their private lives in the years of Stalin’s rule?What did they really think and feel?

stalin siberia

The moral sphere of the family is the main arena of The Whisperers. The book explores how families reacted to the various pressures of the Soviet regime. How did they preserve their traditions and beliefs, and pass them down to their children, if their values were in conflict with the public goals and morals of the Soviet system inculcated in the younger generations through schools and institutions like the Komsomol?

Few families were unaffected by the Stalinist Terror. By conservative estimates, approximately 25 million people were repressed by the Soviet regime between 1928, when Stalin seized control of the Party leadership, and 1953, when the dictator died, and his reign of terror, if not the system he had developed over the past quarter of the century, was at last brought to an end. These figures do not include famine victims or war dead. In addition to the millions who died, or were enslaved, there were tens of millions, the relatives of Stalin’s victims, whose lives were damaged in disturbing ways, with profound social consequences that are still felt today. After years of separation by the Gulag, families could not be reunited easily; relationships were lost; and there was no longer any ‘normal life’ to which people could return.

A silent and conformist population is one lasting consequence of Stalin’s reign. Children were taught to hold their tongues, not to speak about their families to anyone, not to judge or criticize  anything they saw outside the home.’

The title of the book is very suggestive.  As Orlando Figes himself explains, ‘the Russian language has two words for a ‘whisperer’ – one for somebody who whispers out of fear of being overheard (shepchushchii), another for the person who informs or whispers behind people’s backs to the authorities (sheptun). The distinction has its origins in the idiom of the Stalin years, when the whole of Soviet society was made up of whisperers of one sort or another.’

‘The Whisperers is not about Stalin, although his presence is felt on every page, or directly about the politics of his regime; it is about the way that Stalinism entered people’s minds and emotions, affecting all their values and relationships.

Soviet union under stalin

‘Historians have been slow to enter the inner world of Stalin’s Russia. Unitl recently, their research was concerned mostly with the public sphere, with the politics and ideology, and with the collective experience of the ‘Soviet masses’. The individual – in so far as he appeared at all – featured mainly as a letter-writer to the authorities. The private sphere of ordinary people was largely hidden from view.

In recent years a number of historians have focused their attention on ‘Soviet subjectivity’, emphasizing from their reading of literary and private texts the degree to which the interior life of the individual citizen was dominated by the regime’s ideology. The internalization of Soviet values and ideas was indeed characteristic of many of the subjects in The Whisperers, although few of them identified with the Stalinist system in the self-improving fashion which these historians have suggested was representative of ‘Soviet subjectivity’. The Soviet mentalities reflected in this book in most cases occupied a region of the consciousness where older values and beliefs had been suspended or suppressed; they were adopted by people, not so much from a burning desire to ‘become Soviet’, as from a sense of shame and fear.’


‘The Whisperers draws on hundreds of family archives (letters, diaries, personal papers, memoirs, photographs and artefacts) concealed by survivors of the Stalin Terror in secret drawers and under mattresses in private homes across Russia until only recently. In each family extensive interviews were carried out with the older relatives, who were able to explain the context of these private documents and place them within the family’s largely unspeoken history. The oral hisotry project connected with the research for this book, which focuses on the interior world of families and individuals, differs markedly from previous oral histories of the Soviet period, which were mainly sociological, or concerned with the external details of the Terror and the experience of the Gulag.


From these materials, The Whisperers charts the story of a generation born in the first years of the revolution, mostly between 1917 and 1925, whose lives thus followed the trajectory of the Soviet system. Mot of the archives were collected by the author in collaboration with te Memorial Society (St.Petersburg, Moscow, Perm), a human rights and historical association organized in the late 1980s to represent and commemorate the victims of Soviet repression.’

Orlando Figes’s mother fled Nazi Germany, and went to Britain in 1939, together with her family, as a Jewish refugee. She became a feminist writer. This book was dedicated to her. Orlando Figes might have had a personal reason behind the writing of books about Russian history, as it happens many times with the historians. The Book ‘The Whisperers’ is, of course, forbidden in Russian Federation.

Being no historian  myself, but a simple citizen who loves her country, I am always sensitive to my country’s history, especially when it comes to those who have made my country suffer. What is told in the stories of Stalin’s Russia is beyond imagination…

The book ‘The Whisperers’ is definitely worth a read.


P.S. The Roosevelt quote is a reference to my country’s situation at the moment and how I feel about it now.


“Notes from a Small Island” by Bill Bryson

22 Apr

Bryson Notes from a small island

It took me more than one year to get back to this book in order to write a review on it. It is a book one wants to read and re-read always – for one who loves Britain and can share the feelings expressed by the author, Bill Bryson.

Bryson is an American who lived more than two decades in Britain, and then returned together with his British wife and children, to the United States. But before doing so, he decided to take a last tour of the country that has so long been his home. This trip is described in “Notes from a small island”.

Being a reader who likes Bryson’s style of writing, with his humour and thorough research of his writings’ accounts, this book touched my heart, as it describes Britons as he sees them, and in many respects the author is right, but he treats everything with humour, thus making the reading a total fun!:)

In order to give a glimpse of what the book represents, I will quote Bill Bryson, on various aspects that the author touched in this book.

Thus, speaking of the Britons’ attitude towards the Royal Family, he says: “I must say, I can’t begin to understand the attitudes of the British nation towards the royal family. For years I thought they were insupportably boring and only marginally more attractive than Wallis Simpson, but everybody in England loved them. Then when, by a small miracle, they finally started doing arresting and erratic things and making the News of the World on merit – when, in a word, they finally became interesting – th whole nation was suddenly saying, ‘Shocking.Let’s get rid of them.’”

Referring to British people, Bryson said:

‘One of the charms of the British people is that they have so little idea of their own virtues, and nowhere is this more truethan with their happiness. You will laugh to hear me say it, but they are the happiest people on earth. … And the British are so easy to [please. They actually like their pleasures small. That is why, I suppose, so many of their treats – teacakes, scones, crumpets, rock cakes, rich tea biscuits, fruit Shrewsburys – are so cautiously flavourful.They are the only people in the World who think of jam and currants as thrilling constituents of a pudding or cake….’

About the heritage, the author said:

‘The British have more heritage than is good for them.In a country where there is so astonishingly much of everything, it is easy to look on it as a kind of inexhaustible resource. Consider the numbers: 445000 listed buildings, 12000 medieval churches, 1500000 acres of common land, …, 600000 known sites of archaeological interest (9 per cent of them with no legal protection). Do you know that in my Yorkshire village alone there are more 17th century buildings than in the whole North America?’

‘Whoever was the person behind Stonehenge was one dickens of a motivator, I’ll tell you that.’

‘One of the things you get used to hearing when you are an American living in Britain is that America will be the death of English (i.e.the language).’

‘I have often been struck in Britain by this sort of thing – by how mysteriously well educated people from unprivileged backgrounds so often are, how the most unlikely people will tell you plant names in Latin or turn out to be experts on the politics of ancient Thrace or irrigation techniques at Glanum.This is a country, after all, where the grand final of a programme like Mastermind is frequently won by cab drivers or footplatemen.’

In his book, Bryson speaks about people, their habits, language, about buildings, hedgerows, national railway service, restaurants and cafes, streets, villages, towns and cities, etc. What is obvious at the first glance is the fact that Bryson loved this country as much as his own motherland. His witty humour makes the reading a very funny pastime.

A book worth reading. A book for England lovers and not only.

“Vacile lui Stalin” de Sofi Oksanen

21 Apr

vacile lui stalin Oksanen

Romanul „Vacile lui Stalin“ este una dintre cărțile care i-au adus faima autoarei Sofi Oksanen. Mi-a plăcut titlul. Ce legătură puteau să aibă vacile cu Stalin?! Mulgătoarele, vacile, colhozurile, sau altceva?

Pentru cineva care a trăit în perioada sovietică, într-o țară sovietică, această carte este o oglindă, unde ne regăsim cu toții. Toți acei, care au stat în rând pentru a cumpăra pâine la magazin, sau care aveau bani,dar nu aveau ce cumpăra în magazine, sau toți acei care purtau haine la fel, sau acei care la istorie au învățat doar doctrinele leniniste, Karl Marx si Friedrich Engels, istoria Uniunii RSS, într-un cuvânt…Aici se regăsesc și cei care nu au învățat nimic la școală, pentru că nu au învățat la școală, deoarece lucrul în colhoz era mai important decât acei ‘intelectuali care nu aduc folos nației, ci doar parazitează’…

Sofi Oksanen descrie cu voci naratoare diferite despre viața celor deportați în Siberia. Descrierile ei te fac să ți se furnice pielea pe tot corpul și să te bucuri că te-ai născut când te-ai născut, și enorm să te bucuri că nu ai fost printre cei care au simțit gerurile, foametea și chinurile Siberiei…

Deși eroina cărții este bulimica, se pare că bulimia ei este o revoltă la faptul că mama ei o pune mereu să ascundă originea ei estoniană, ca să nu fie etichetată în Finlanda, țară occidentală, ca fiind o rusoaică (adica, curvă). Mama nu și-a învățat fata limba maternă deloc, de frică să nu fie aflată că are origini estoniene.De la vârsta de 12 ani fata suferă de bulimie, fără să afle cineva pănă când ajunge la vârsta studenției, urmând tratamente,dar toate în van.

Chiar dacă asta pare a fi principala linie de subiect, se pare că totuși, amprentele lăsate, dar și istoriile despre URSS sunt cele care marchează cititorul (pe mine, cu siguranță J ).

Și totuși, de ce Vacile lui Stalin?  Pentru a înțelege de ce, cartea trebuie citită. Și chiar merită.

Fragmente preferate:

“Oficial, nu exista prostituție în Uniunea Sovietică, nici organizată, nici neorganizată.Cetățeanul sovietic nu putea fi prostituată, traficant, speculant, pește sau hoț, pentru că cetățeanul sovietic nu dorea să fie nimic altceva decât cetățean sovietic,iar morala cetățeanului sovietic nu îngăduia astfel de lucruri. Și nici un cetățean sovietic nu dorea să se mute din statul sovietic în Occident pentru a lua parte la mașinațiile burghezilor capitaliști care continuau să îi asuprească pe cei din clasa muncitoare. Nici gând. În însoritul stat sovietic nu existau lipsuri, foamete, corupție sau omoruri…Ce dacă unii  pretindeau că găsiseră trupuri golite de sânge ici și colo?Propagandă occidentală, care încerca să arunce cu noroi în cinstea sovietică!Nu tocmai spionii vestici erau cei care răspândeau asemenea zvonuri? Acoloții spionilor vestici? Trădătorii occidentalizați?…Cum, prizonieri politici? În Uniunea Sovietică nu există așa ceva! Ia spuneți, cine susține așa ceva? Am vrea să discutăm cu el, doar să discutăm puțin la o cafea  sua un ceai.”

“Căpșunica este o fată de primă clasă pentru o singură noapte și atât. Afina, pe de altă parte, e o fată de mâna a doua, deja ofilită și mai în vârstă. Iar iubitele sunt cu totul altceva.”

“Totuși acea rușine era bine ascunsă, precum originea mea estoniană. Se dezvoltase deja înăuntrul meu  încă din pântecele mamei, astfel încât a făcut întotdeauna parte din mine, deși multă vreme n-am știut ce nume să îi dau. Făcea atât de mult parte din mine, încât proclamam peste tot că nu înțelegeam ce înseamnă rușinea, cu ce seamănă.”

“Totuși uneori trebuia sa primească vizite. Mama ura asta. Să vorbească estonă în micul oraș finlandez. Să se plimbe cu estonienele prin micul oraș finlandez. Ura felul cum ieșeau în evidență legănându-și șoldurile, cu tocurile și cu rujul lor roșu aprins, în timp ce finlandezele mergeau pe bicicletă în tricou, blugi și teniși, fără nici un pic de machiaj.”

“Pe 5 aprilie 1949, Arnold semnează o hârtie prin care cedează de bunăvoie tot ce are cooperativei agricole. Acum, cel puțin, Sofia și copiii vor fi lăsați în pace. Oamenii deportați în Siberia semnează hârtii prin care adeveresc că au vrut să plece în Siberia de bunăvoie.”

“Lumea omului înfometat are mereu dimensiunile unei farfurii, indiferent de sex, vârstă, țară, culoarea pielii, epocă, limbă sau orice altceva.”

“Mama spunea că toate rusoaicele, atât de grațioase când erau tinere, se făceau cât niște balene după ce nășteau.”

„Vara în care mama a avut ochii verzi”  de Tatiana Țîbuleac

3 Jan


Acest roman al Tatianei Țîbuleac l-am procurat din interes, așa cum nu citisem cartea ei de debut Fabule moderne. Este un roman scurt – de o zi – dar foarte intens!

Cititorul e umplut de emoții, chiar de la început – indignarea mea se urca spre apogeu cu viteza luminii, văzând cum protagonistul vorbește despre mama sa: „În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.” Așa a început, de fapt, romanul în cauză. Treptat indignarea se transformă în compasiune (atunci când baiatul povestește cum se comportase mama sa când murise sora lui Mika – Mika de fapt fusese „cleiul” care îi ținuse pe toți uniți în familie, iar moartea ei destramase totul),  iar spre sfârșit comportamentul,dar și atitudinea lui față de mamă, trezesc doar admirație.

Un baiat care învăța la o școală pentru cei cu deficiențe psihice, cu o situație in familie demnă de toată mila, reușește după toate evenimentele să ajungă un pictor renumit, care face bani enormi pe tablouri ce sunt toate inspirate de mama sa, de importanța ei în viața lui. De fapt, de prezența ei timp de o vară în viața lui. Ultima vară din viața ei.

O carte ce te ține cu sufletul la gură. Vezi evoluția atitudinii baiatului față de mama lui și tot vrei să continui să citești ca să vezi ce o să urmeze.

Structura romanului e tare interesantă. Așa-numitele titluri de capitole (sau poate doar titluri fară capitole printre capitole?!) la sfârșit de carte sunt toate adunate într-o listă de 10 propoziții care descriu ochii mamei:

Ochii mamei erau o greșeală

Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase

Ochii mamei plângeau înăuntru

Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare

Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte

Ochii mamei erau poveștile mele nespuse

Ochii mamei erau geamurile unui submarin d esmarald

Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci

Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii

Ochii mamei erau muguri în așteptare

Iar după, urmează deznodamântul, scurt și compact, dar care pentru el a avut o cotitură uriașă și, totodată, pare lipsit de importanță, în comparație cu tot ce i-a lăsat în suflet mama….

Foarte frumos descrie Tatiana Țîbuleac natura din acea ultimă vară a mamei protagonistului, ca și cum ar șopti cititorului că acele imagini vor rămâne pentru totdeauna în ochii baiatului. Și într-adevăr au rămas…

Fragmente preferate:

„De multe ori mă gândesc la moarte și ce se întâmplă cu omul după, pe urmă, la final – amintirile sunt raspunsul meu. Paradisul – pentru mine cel puțin – ar însemna să trăiesc iar și iar acele câteva zile, ca prima dată. Iar Dumnezeu sau vreun înger mai puțin ocupat să-mi țină fișierele pe repeat.”

„Mama arăta ca un săculeț cu oase. M-am speriat când am văzut-o și i-am spus că nu o pot lăsa să urce în cadăde una singură. Am luat-o în brațe și am lansat-o treptat pe apă ca pe o corăbioară de hârtie.”

„Culorile înviau sfioase în flori și în hainele femeilor, iar bărbații fumau mai lung și râdeau mai tare. Fetele din sat, slabe și bronzate ca niște cerboaice, contrastau puternic cu englezoaicele venite în vacanță – albe și lălâi ca niște boboci de gâscă.”

„Am înțeles că este sfârșitul. Mama începuse în acel moment drumul spre oriunde se află ea acum. Spre steaua ei din Ursa Mică, spre lanul ei de floarea soarelui suspendat în ceruri sau poate în alt univers, unde există doar un Mare Întreg de Smarald, care din când în când se fărâmițează și ajunge în alte lumi sub formă de ochi verzi.”

„How to be an Alien” by George Mikes

2 Apr

mikes title

„How to be an alien” is one of the three volumes that make up George Mikes omnibus „How to be a Brit” (along with „How to be Inimitable” and „How to be Decadent”). The author is born Hungarian, but lives the biggest part of his life in Great Britain. Thus, he finds it necessary to explain those who were not lucky enough to be born British ( as well as some who were) the peculiarities of this nation, in terms of introduction, relationships, habits, attitudes, etc.

The Union flag

First published in 1946, this book tackles many aspects of life of the inhabitants of the British Isles. As it was a gift from an English friend, I asked whether the details mentioned were still true nowadays. It is a humouristic book,and I laughed from all heart reading it, but to my amazement, my friend recognized that most of the details are still true today.

Concerning introduction, it would be totally unforgivable if you reply honestly and in full to the general question „How do you do?”. It is just a polite question when making introductions, so the answer should be that you are fine, without going into details.

The Weather  – is the „most important topic in the land”. If on the continent someone may seem „dull” discussing the weather, in „England this is an ever-interesting, even thrilling topic, and you must be good at discussing the weather”. A rule here – „NEVER CONTRADICT ANYBODY WHEN DISCUSSING THE WEATHER”!

I would quote the entire book about the British! Not that is should be generalised, but it is so much fun to read all these statements! For instance, the part regarding Soul and Understatement. „Foreigners have soul, the English haven’t.” „The worst kind of soul is the great Slav soul. People who suffer from it are usually very deep thinkers.” „The English have no soul; they have the understatement instead.” A funny example was with the love declaration: how a continental would declare his love – telling she is the sweetest, most charming and ravishing person in the world,etc – and how an Englishman would do it: patting his adored one on the back and saying softly „I don’t object to you, you know”. J „If he is quite mad with her, he may add: „I rather fancy you, in fact”.”

Tea in England – is my favourite topic. It is – because I am a heavy tea-drinker. What the author mentions in his book regarding English people’s drinking habits made me laugh a lot:

„The trouble with tea is that originally it was quite a good drink. So a group of the most eminent British scientists put their heads together, and made complicated biological experiments to find  a way of spoiling it.

To the eternal glory of British science their labour bore fruit. They suggested that if you do not drink it clear, or with lemon or rum and sugar, but pour a few drops of cold milk into it, and no sugar at all, the desired object is achieved. Once this refreshing, aromatic, oriental beverage was successfully transformed into colourless and tasteless gargling-water, it suddenly became the national drink of Great Britain and Ireland – still retaining, indeed uusrping, the high-sounding title of tea.”

The author also mentions how English drink tea on any ocassion – from 5a.m. till midnight: „tea for tea, tea after supper; and again at 11 o’clock at night.” Probably this habit of theirs suits me personally very well, as I love drinking tea all day, without counting the number of tea cups. The way tea is prepared and served can still be argued on English forums nowadays, as the case on Guardian recently: http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2015/mar/04/why-warm-teapot

Regarding the language, the author said: „When I arrived in England I thought I knew English. After I’d been here an hour, I realized that I did not understand one word.” What the author suggests is that the British use the word „nice” too much, as well as the tag questions, such as „isn’t it?”.Also the accents are very important in Britain and by them people determine the social origins of a person. Many foreigners tend to acquire the Oxford accent, although, he says – „the Mayfair accent can be highly recommended,too. The advantages of Mayfair English are that it unites the affected air of Oxford accent with the uncultured flavour of a half-educated professional hotel-dancer.” To conclude regarding accents, the author writes that „after spending eight years in this country, the other day I was told by a very kind lady:’But why do you complain?You really speak a most excellent accent without the slightest English.’”

George Mikes also teaches the reader how to compromise in Britain, how to be a hypocrite, how to be rude, etc. Also, he explains the driving habits of British, as well as the three games of the bus driver: blind man’s buff, hide and seek,hospital game. He also refers to journalism, politics and town planning.

Mikes bus

The author said English have humour – and they proved it „by buying over three hundred thousand copies of a book that took them quietly and completely apart”.

As an English speaker, and as an English teacher especially – I find this book as a funny and interesting way of explaining the English to foreigners. Every nation has specific traits,defining it and making it special. The British –it seems – have a delicate way of showing their humour and avoiding being direct and exhibiting emotions.

„Mai puternic decît frica” de Marc Levy (“A feeling stronger than fear”)

23 Feb


Marc Levy este cel mai citit scriitor francez contemporan și, cu siguranță, unul dintre contemporanii preferați ai mei. Ca să scrie o carte, autorul se documenteaza foarte mult, informațiile relatate fiind bazate pe adevăr. La fel ca și cartea care m-a determinat să fiu fana acestui scriitor – “În altă viață”, la fel și “Mai puternic decît frica” m-a impresionat enorm! Am citit cartea în cîteva ore, nefiind în stare să mă rup de la ea nici pentru o clipă!

De n-aș fi citit această carte, n-aș fi aflat poate niciodată că americanii au respins teza încălzirii globale. Și de ce au respins-o? Fiindcă au interese economice în regiune, și încă interese majore, la fel ca Rusia, Canada, Norvegia, Groenlanda,etc.

Autorul a descris această problemă globală cu lux de amănunte, a descris cum în acest context, a fost înlăturată soția unui înalt consilier în guvern care, chipurile, pregătea o mare „trădare de stat”. De fapt, femeia descoperise dosarul Snegurocika și vroia să îl trimită guvernului Norvegiei, pentru a se opune măsurilor americanilor de a distruge Artica în scopuri meschine, punînd astfel în pericol întreaga umanitate. Nepoata ei, Suzie, de cum a ramas fără mamă, a cautat să investigheze cazul și să dovedească nevinovăția bunicii sale.

În acest scop,ea avea nevoie de a urca muntele Mont Blanc, pentru a găsi avionul prabușit cu mulți ani în urmă acolo și a lua de al unul dintre foștii pasageri ceea ce îi aparținea. Luînd lecții de alpinism de la Shamir, ei se îndrăgostesc unul de altul. Au mers în multașteptata expediție pe Mont Blanc, dar pe timp de iarnă nu e chiar momentul potrivit pentru așa gen de expediții. Era un viscol nemaipomenit pe vîrful muntelui în ianuarie, i-a luat o avalanșă și au nimerit la fundul unei crevase. Shamir desigur că nu cunoștea scopul lui Suzie, dar a aflat doar cînd au dat de avionul prăbușit. Suzie găsise documentul căutat. Din nefericire, cînd au încercat să urce ca să iasă de acolo, Shamir era deja neputincios (expira cu greu, cu sînge, fiindcă în timpul alunecării în crevasă mai nu murise) și, după ce a cerut-o pe Suzie de soție (asta fusese dorința ei), el a tăiat funia care-l ținea de ea. Văzuse că era neputincios, iar ea nu putea să-l tragă, căci o trăgea și pe ea la pierzanie. Astfel, el a jertfit viața lui, ca să se poată macar ea salva. Ea a ieșit de acolo, s-a adăpostit sub o stîncă,iar peste 2 zile a fost găsită de o echipă de salvamonți.

Descoperirea acelui document,dar și investigațiile ei după, au atras atenția celor de la putere,care erau cointeresați ca totul să rămînă nedescoperit.

Suzie avea nevoie de un aliat,care să o ajute în cercetarea sa, și îl ochește pe un jurnalist de la New York Times, pe Andrew Stilman. Cei doi sunt urmăriți mult timp, urmăritorii dorind cu ajutorul lor să găsească dosarul Snegurocika și să îl distrugă. Și să îi omoare pe cei doi,desigur.

Sfîrșitul acestei cărți este cu totul imprevizibil, așa cum e stilul lui Levy. Cititorul trebuie singur să parcurgă lunga călătorie a lui Suzie Baker, alături de eroii cărții, pentru a ajunge la multașteptatul final.

Mă bucur enorm că am descoperit această carte nouă, scrisă în 2013, a lui Marc Levy. M-au impresionat adevărurile politice relatate de autor în această carte. Analizate mult în ultima vreme, această carte a venit ca o boare de aer proaspăt,care să îmi confirme ceea ce gîndeam referitor la marile puteri, multinaționale, politică în general.


Fragmente preferate:

„Curajul e doar un sentiment mai puternic decît frica.”

„Hotărît lucru, n-ai înțeles nimic. Cei pe care vreți să-i denunțați sunt de neatins. Conduc lumea după bunul lor plac. Cîteva generații de oameni bine situați vor fi de ajuns pentru a controla toate rotițele sistemului, fără ca nimeni și nimic să le stea în cale. Consorții energetice, industrii agroalimentare, farmaceutice, electronice, de securitate, sector bancar, totul e al lor, chiar și cele mai prestigioase universități care predau viitoarelor elite frumoasa doctrină ce va perpetua sistemul. Cînd legile sunt atît de complexe, încît devin imposibil de aplicat, singura care are cîștig de cauză este legea celui mai tare… În ultimii ani, în ce regiuni ne-am dus să luptăm în numele democrației? Acolo unde petrolul curge în valuri, acolo pe unde trebuie să treacă oleoductele, acolo unde se află terminalele petroliere. Am numărat oare victimele?…Cînd popoarele pretind că vor să-și ia soarta în propriile mîini și cînd lucrurile încep să le scape de sub control, le e de ajuns să provoace un cutremur pe piețele economice, Nimic nu-i mai bun decît o criză economică zdravănă ca să îngenuncheze popoare și guverne.”


„În 1945, Statele Unite au făcut o serie de exerciții militare de anvergură la Polul Nord. O operațiune botezată Musk Ox a deschis, cu ajutorul multor spărgătoare de gheață, un drum de 5000 de kilometri. Scopul era evaluarea evaluarea riscurilor unei invazii sovietice pe la nord. În 1950, forțele aliate americano-canadiene au survolat aproape un milion de kilometri pătrați deasupra Polului Nord. În 1954, submarinul USS Nautilus a ajuns la pol trecînd pe sub banchiză. Această expediție a dovedit capacitatea puterii nucleare americane de a lovi din Arctica. Două decenii mai tîrziu, sovieticii au făcut cîteva teste nucleare la Cercul Polar, provocînd dispariția a aproape 80 milioane metri cubi de gheață în regiunea Novaia Zemlia. Ca și URSS-ul, Statele Unite au luat în calcul posibilitatea de a utiliza încărcături nucleare de mică putere în scopuri comerciale și civile. Sovieticii au aruncat cîteva rachete cu mai multe prilejuri, ca de pildă, cînd au prezentat ca pretext colmatarea unei importante scurgeri de gaz în regiunea arctică de al Peciora. Teama de o poluare radioactivă nu i-a împiedicat să-și continue investigațiile referitoare la felul în care puterea nucleară ar putea facilita accesul al resursele geologice ale Arcticii. În timpul Conferinței de la Anchorage, seful Institutului Kurceatov le-a explicat celor prezenți cum putea submarinele nucleare să asigure transportul gazului lichid. În 1969, tancul petrolier USS Manhattan a luat-o pe la nord ca să navigheze de al Prudhoe Bay pînă la coasta de est a Statelor Unite,iar cînd guvernul canadian și-a extins drepturile teritoriale în mare cu douăsprezece mile, punînd Statele Unit eîn fața unui fapt împlinit, răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Guvernul american a invocat o chestiune de siguranță națională pentru a se opune acestui lucru. Guvernul de la Ottawa a alocat o sută de milioane de dolari  pentru a stabili o hartă a resurselor minerale din Arctica, zona canadiană, ideea fiind accelerarea extracțiilor. La rîndul lui, Kremlinul a anunțat de curînd că extracția de petrol și  gaz în Arctica este un factor-cheie pentru ca Rusia să rămînă o superputere energetică. Chiar și autoritățile din Groenlanda preaslăvesc extracția resurselor minerale ca o condiție a independenței lor față de Danemarca. Petrol, gaz, nichel și zinc, statele bogate vor toate să pună mîna pe aceste zăcăminte, inclusiv acele state care nu pot revendica niciun drept teritorial și care invocă faptul că acest continent este proprietatea tuturor națiunilor.



De cînd deschiderea drumului pe la nord este considerată ca fiind iminentă din cauza topirii ghețurilor, numeroase țări, printre care și Franța,China și India, stau cu ochii pe banchiză, așa cum fac de ani de zile cu canalul Panama. În 2008, canadienii au anunțat că au început construirea unei baze submarine la Nanisivik, care se va deschide în 2015 și intrarea în șantier a șase nave offshore pentru un cost de trei miliarde de dolari. Iar în 2001, în timp ce administrația Bush respindea teza încălzirii globale, US Navy a șinut primul său simpozion dedicat consecințelor militare ale unui Ocean Arctic devenit navigabil tot anul. Ministrul norvegian al Apărării a prezentat un scenariu în care companiile petroliere ruse vor începe, în deceniul următor, să foreze după petrol în afara apelor lor teritoriale și, fără nicio glumă, a asigurat că împărțirea Arcticii va anunța debutul unui nou Razboi Rece între vest si est.” (Informații comunicate de Dolores lui Andrew, toate fiind adevărate)




“Tu nu ești ca …

16 Feb

“Tu nu ești ca toate mamele. Mamele sunt – în vîrstă!”

Fulbright in Moldova

Tamara Sine's Journey as a 2014-15 Fulbright ETA in Moldova


Rooms with a view

Thought Catalog

Thought Catalog is a digital youth culture magazine dedicated to your stories and ideas.

Țărăncuța Veselă

Bine-ai venit la mine-n sat!

Blog de gânduri şi de vorbe

Dialog dintre vorbe şi gânduri

Blog de vineri

"Everything is possible when the gods of ancient Greece make love"

The blog of Alexandrina Cheptănaru

Despre zonele obscure ale sufletului

Alo... BEBE!

despre maternitate altfel


fashion & lifestyle blog

Irninis Miricioiu

Things Unsaid

micuța englezoaică

A blog about Books

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d bloggers like this: